Capitolul Trei

 Daca te-ai fi uitat in oglinda, te-ai fi vazut pe TINE, dar te-ai uitat intr-un geam si ai vazut PRIN tine. Ti-ai vazut centrul fiintei printre crengile copacilor, cel putin, asta cred ca vezi atunci cand te uiti pe geamul de la bucataria ta. Dar cine stie prin cate geamuri te-ai uitat, prin cati copaci ti-ai plimbat reflexia si cu cate pasari ai zburat. Asa este cand te uiti pe geam, vezi PRIN tine, nu mai vezi clar, dar totusi, conturul iti iese atat de frumos in evidenta. Si te inspira pentru ca, intr-un fel, el este consecinta formelor tale interioare. Da, te ajuta sa-ti faci o autoevaluare. Si iti faci, dar nu poti sa ii pui si concluzii. Nu poti sa faci asta pentru ca, vezi tu, concluziile se pun la final.
 Procesul dintre reflexia pe care ti-o ofera oglinda in fata careia te imbraci sau te machiezi si reflexia fada, transparenta pe care ti-o ofera geamul, este unul lent, a carui orizont nu se arata. Este un proces care te invata in fiecare zi ca tu nu esti un inceput care isi cauta punctul, ci esti un inceput care se afla in plina continuitate.
 Tumultul continuitatii poate deveni uneori obositor si simti ca iti doresti acel punct. Iti deoresti un DELACAPAT general, perfect si sclipitor.

Nu gasesti punctul.

Semnele de punctuatie sunt doar limite, iar limitele astfel impuse ti-ar deforma, probabil, conturil din reflexia geamului. Singurele tale limite sunt cele care vin din interiorul tau. Desigur, ele au ghinionul inevitabil de a veni in contact cu limitele exterioare, impuse de restul. Atunci cand cele doua se intalnesc, se produce bumul. Apar intrebarile, cugetarile, indoielile, framantarile.

Te caracterizeaza o libertate ornata cu stropi de roua, pofta de oxigen, dansul cu ploaia, gustul pentru frumos. Iar asta in timp ce altii incearca sa isi cultive aceste insusiri. Tu le ai pur si simplu.
 Si atragi, atragi albine, uneori trantori sau ursi. Mereu va fi cate-un urs care sa te vrea doar pentru el, sa te-ascunda la umbra lui. Tu esti constienta insa, daca esti pusa la umbra, palesti. Palesti acolo, chiar in umbra iubirii. Asa, cred eu, apar eurile fugare, unul fuge intr-o parte, atlul in cealalta doar pentru a gasi o raza de lumina, drumul catre supravietuirea sufleteasca. De ce tac eurile? Pentru ca te inteleg! Pentru ca rostul cuvintelor nu exista atunci cand intelegerea exista. Tot ce pot ele sa faca, este sa se intoarca la tine! Ca doar unde-s multi, puterea creste! Si-a crescut! Impreuna, au gasit o solutie. Si cum altfel daca nu in firescul cotidian.
 Rotatia Pamantului muta pozitia umbrei protectoare ce te inveleste, asa te-au invatat eurile tale sa respiri cu pofta fiecare raza de Soare  pana cand umbra va ajunge din nou la tine.
 Umbrele cu Soarele merg mana in mana, caci ce sunt umbrele altceva daca nu consecintele existentei Soarelui, iar ce ne-am face noi fara umbrele ursilor? Am arde sub insistenta lumina a superbului astru, sau daca nu, cel putin am capata un bronz de prost gust!

 Nu exista alternative, exista doar varianta de a invata fericirea zi de zi. Exista doar varianta de a fi fericita caci cea mai frumoasa varianta posibila, este si cea disponibila. Fericirea este o infinitate si, ca si cum nu ar fi suficient, mai este si subiectiva.
 Asta se intampla oamenilor cu suflete frumoase si salbatice, simt totul la puterea a doua, explodeaza de fericire dar si de suparare la puterea a doua, iar pentru a face fata, invata sa fie luminosi la puterea a patra. Si reusesc! Asa fac minunea sclipirii sa se iveasca-n viata lor! Razand!