Hunedoara in imagini - Castelul Huniazilor si Manastirea Prislop (2011)

Iubesti...pur si simplu

Viaţa fără dragoste este ca pomul fără apă. Mai întâi pare că nu i se întâmplă nimic rău unui pom neudat. Apoi, frunzele încep să i se ofilească, să se albească, să îmbătrânească. Chiar o biată ramură îmbătrâneşte fără apă. Aşa şi copilul, şi adultul, şi bătrânul. Ofilirea în plan uman urmează căi ceva mai subtile decât aceea a copacului.

Natura îmbrătrâneşte şi se pierde pe sine în mod limpede, în etape clare. Omul însă se ofileşte subtil, fără ca el însuşi să-şi înţeleagă ofilirea. El nu moare fără dragoste, dar nici nu trăieşte. Nu dispare în neant şi nu se împrăştie ca şi cenunşa, printre vânturi, dar nici nu dă rod. Dragostea este o apă bună pentru suflet şi, pentru că sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede în vârful dealului, ca orizontul, ne vine greu să observăm etapele ofilirii sau pe acelea ale înfloririi.

Omul se ofileşte prin neînţelegerea vieţii sale şi înfloreşte prin trăirea şi înţelegerea ei. Un om fără de flori bântuie pe străzi lăturalnice, în speranţa că merge pe arterele principale. Ceea ce te ţine în viaţă atunci când sufletul tău este ca o rocă îngheţată este mult mai mult speranţa în dragoste decât dragostea însăşi. Speranţa singură izbuteşte, încă, să ţină loc de izvor pentru sufletul uman aflat în paragină, speranţa te ajută să crezi că mâine nu te va mai durea spatele, capul, că viaţa, familia, iluzia şi orice altceva se clatină pe lângă tine au şanse să se reconstruiască.

Puterea lumii (dar nu şi puterea sufletului!) se piteşte în speranţă, mai mult decât în dragoste. Speranţa te duce cu mintea în viitor, pe când dragostea te solicită acum. Ea te vrea acum, aici, cât mai repede şi mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe când speranţa în dragoste amână momentul manifestării, al alergării, al ţinerii de mână, al bucuriei. Pare mai uşor să speri că te vei bucura, decât să te bucuri şi mai simplu să speri că va fi bună dragostea, decât să-i guşti esenţa. De dragoste ne este frică tocmai pentru că ne cheamă acum şi pentru că în prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint.

Omul se teme de pierderea propriei vieţi prin iubire, fără a şti că prin ea, numai prin ea viaţa izbândeşte. Puterea iubirii ne face să ne uităm spre ea cu ochii înspăimântaţi, ca la o cometă venită să zdrobească viaţa pe pământ. Am ajuns să iubim maşinile şi casele mai mult decât un om, să ni se pară că iubim  mintea sau desuurile, picioarele sau sânii unei iubite, şi aceasta pentru că ne sperie să recunoaştem că iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit.

Nu iubeşti pentru că cineva este mic sau mare, bătrân sau tânăr, frumos sau bogat. Iubeşti, pur şi simplu. N-are a face asta cu nimic din afară, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament.  Faptul că iubim fără fundament sperie atât de tare încât omul fuge. Omul are nevoie de apă, îi este sete, se ofileşte fără dragoste, dar el caută ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont în bancă, o explicaţie cât de mică. Dacă nu găseşte nici una, îşi pune picioarele în funcţiune şi o ia la sănătoasa. Pentru el este de neânţeles iubirea fără logică.

În căutarea unei explicaţii, te ofileşti, fiindcă viaţa însăşi n-are nici o explicaţie, cel puţin nici una cunoscută. Este pur şi simplu. Sau Viaţa poate are o explicaţie, dar nu una pe care s-o aşezăm între graniţele logicii şi ale raţiunii. Aşa cum logica iubirii nu poate fi surprinsă şi transformată într-o metodă, nici logica existenţei nu se lasă la cheremul interpretării raţionale. Tocmai iubirea şi tocmai Viaţa se sustrag logicii, pentru că ele nu sunt un fel de flori de plastic create de mâna omului. Ele sunt ca florile naturale: pur şi simplu înfloresc. Viaţa şi dragostea sunt, şi atunci când sunt ar fi frumos să fim... în pas cu ele, să nu ratăm acest dans al vieţii, acest dans al iubirii pentru nici un alt scop.

Sursa:jurnalul.ro

Acuzata - Michel De Saint Pierre

Este romanul unei experiente traimatizante a unei tinere femei care ajunge in fata justitiei pentru intaia oara pe nedrept, iar a doua oara dupa ce nedreptatea de a i se lua copii o impinse la crima ca vinovata de fapt si nevinovata de intentie.

Carol, sotia lui Laurent , un barbat  cu o situatie financiara foarte buna, ajunge sa traiasca un adevarat cosmar alaturi de cel caruia ii jurase credinta.Acesta aduce femei in casa si intretine raporturi sexuale cu ele fara sa tina cont de sotie sau de cei doi copii. O trateaza pe Carol distant si autoritar, o tortureaza psihic hranindu-si orgoliul mizer ori de cate ori ii provoaca acesteia suferinta. Laurent este un barbat cu adevarat inteligent, insa fara pic de caracter, fara vreo urma de virtute.

La polul opus, Carol este o femeie cu un suflet frumos, dar lipsita de curaj, pudica, de un bun simt exagerat, atitudine care din pacate nu doar ca nu o ajuta in aventura ei, ba mai mult, ii pune piedici intr-un ritm constant.Casatorindu-se de tanara cu singurul barbat din viata ei, chiar si dupa multi ani de casnicie, aceasta era inca foarte atrasa din punct de vedere fizic de Laurent in ciuda umilintelor la care o supunea.Ii placea ideea unui barbat matur, caci el era cu vreo cativa ani buni mai in varsta decat ea, o facea sa se simta ocrotita, la un adapost sigur. Dupa nu foarte multi ani de la casatorie insa, Laurent transforma adapostul in care ea se simtea pana atunci in siguranta, intr-o inchisoare.Inca beneficia de protectia lui, dar in schimb era obligata sa ii suporte infidelitatile, sa accepte mutarea secretarei lui in casa lor, secretara alaturi de care ....e de la sine inteles, isi petrecea noptile.

In cele din urma Carol paraseste domiciliul conjugal impreuna cu cei doi copii.Ranit in moalele mandriei sale, Laurent actioneaza plecand de la ideea ca “nu este el barbatul care sa fie parasit”.Strange dovezi fabricate impotriva sotiei sale jucand un teatru care starneste o adevarata sila cititorului.Instanta decide sa ii incredinteze lui copii, iar mai apoi, orbita de durere, Carol il ucide.

Nu as spune ca este o carte extraordinara, dar este o situatie de viata de care ne-am putea lovi oricand, asemenea lucruri nu se planifica si de cele mai multe ori ele nu pot fi prevazute.  Suferinta Carolei ne invata ca lipsa de curaj, bunul simt in cantitati prea mari, acelei idei “invechite” ce fac referire la felul in care TREBUIE sa se comporte o femeie in cuplu, pe cand barbatul e barbat si trebuie inteles, respectul acordat din nou in cantitati exagerate  unui astfel de om chiar si dupa ce moare, dorinta de a nu pata memoria ipocritului doar pentru ca e tatal copiilor si ATAT ....toate acestea nu  insumeaza altceva decat un mare adversar chiar impotriva persoanei ce le are in posesie, in cazul de fata impotriva Carolei.Cum este posibil ca adevarul sa ii apartina , dar dovezile sa ii fie potrivnice...iar mai apoi nedreptatea sa o transforme cu adevarat intr-o criminala, aflati din carte.

De ce mai avem nevoie de poezie?

Sincer, e ca şi cum ne-am întreba: mai aveam, încă, nevoie de aer? E ca şi cum am nega toate adevărurile scrise şi vieţile milioanelor de oameni care au simţit, au gustat, ori au creat poezie. Şi apoi, ce rost am mai avea dacă nu am şti că prin cele câteva cuvinte rostite, am putea deschide cerurile, aducându-i pe îngeri mai aproape? Că ne-am putea purta paşii, încercănaţi, prin Grădinile Raiului, la care altfel nu am fi îndrăznit, niciodată să visăm. Că am reuşi să simţim sub picioare, tălpile arzânde ale Purgatoriului, ce ne-ar conserva sufletele pentru o „mică” eternitate.

Mai avem, oare, nevoie de poezie? Dar, câte lucruri s-au spus şi de ce să credem că nu mai avem nimic a spune? Cum poţi să nu îngemănezi într-o singură respiraţie : veacurile de istorie cu speranţa unei prezente clipe? Cum poţi să fii, altfel, prinţ şi cerşetor, în acelaşi timp? Cum te poţi îmbrăca, altfel, acoperindu-ţi zdrenţele sufletului, cu haina de hlamidă a nemuririi?

Astăzi, din nefericire, oamenii au uitat, din ce în ce mai mult, să fie Oameni. Că pe lângă hrana aceea strict materială a trupului (pâinea şi apa vieţii, cum se spune), au nevoie şi de pâinea şi apa imaterială a Poeziei. Ce poate să îţi adape visele, mai mult decât însuşi visul? Sau ploaia aceea, pe care o simţi căzând în culori, peste tine? (O stare – o culoare, o picătură – un vis, un sunet – o armonie). Că anotimpurile nu sunt cicluri, ci sunt părţi ale unei lumi ce se află în tine, în puterea ta. Ce poate să-ţi astâmpere mai mult foamea, decât o cină romantică, alături de Muză? Să-i poţi şopti, din când în cânt, dacă nu un vers, măcar un sunet ? Şi asta o va face fericită!

Am uitat, cu desăvârşire, am uitat! Să ne oprim în loc şi să ne ascultăm respiraţia! Să ne putem lua, măcar pentru o clipă, inima în palme, pentru a-i simţi vibraţiile! Oare am uitat să visăm? Am uitat să trăim? De ce să acordăm lucrurilor banale din viaţa noastră, o exacerbată însemnătate? De ce să facem din rutina cotidiană, motive de îngrijorare, de angoasă, sau chiar de lipsă de apetit pentru viaţă? De ce să ne lăsăm îngropaţi în munţi de noroi, care ne trag la fund, fără şansa de a mai vedea, vreodată Lumina? De ce?

Am uitat să ne despovărăm de haina clipelor neplăcute şi să ne motivăm pentru Viaţă! Am uitat să fim, din când în când, noi înşine! Să ne aşezăm la masă cu propriile noastre gânduri, alungându-le pe cele ce ne fac viaţa : un dat – greu de suportat! Veţi spune că visez şi că, tot ceea ce spun, sunt vorbe ce nu au acoperire sau (pentru mulţi) nici o relevanţă. Dar, de ce să spun că nu trăiesc, dacă mă simt VIU? De ce să mă mint, aruncându-mi sufletul, şifonat, la coşul de gunoi al uitării?

De ce să cred că nu mai pot visa, când acolo…sunt EU! Acolo mă întâlnesc cu mine: demiurg, vis, univers, stare, clipă sau eternitate. Acolo, Îl pot striga, pe nume. Şi mă poate auzi! Acolo, mă întâlnesc cu El. Îmi spune că mă iubeşte şi mă roagă să nu azvârl, într-o oarbă inconştienţă, fărâma de Lumină pe care mi-a dat-o! Mă îndeamnă să fiu Om. După chipul şi asemănarea Sa. Şi pentru asta mi-a dat POEZIA. Nu atât puterea de a o crea (sunt Om – nimeni nu e perfect!), cât puterea de a o simţi. Puterea a mă regăsi, prin poezie! Indiferent dacă e a mea sau a altora.

Cineva spunea că El – Poetul – e spionul lui Dumnezeu! Da, este foarte adevărat! Prin El – Poetul, Dumnezeu coboară pe scările sufletului să aducă liniştea sau furtuna. Prin El – Poetul, Cerul şi Pământul au răbdarea de fi frământate în palme: în palmele muritorului. Prin El – Poetul, omul va fi aruncat pe Cer şi ridicat la rang de Constelaţie!

Stau şi mă întreb, acum: DE CE? DE CE MAI AVEM NEVOIE DE POEZIE?

Sursa : glascomun.info

Femei frumoase,imbracate frumos + photoshop

La casa

Poarta din lemn

Din scanduri prapadite

... cu mucegai

Si geamuri sfrijite

Sparte aveai.

Ocolul cu iarba

Deasa si moale,

Poteca ingusta

Treceam-o agale.

Si colna batrana

Ticsita cu oale

Cu smaltul sarit,

Si hainele tale

Pe-un cuier oropsit.

Si masa din scanduri

Si scaune vechi

Si carti de noroc

Si zaruri perechi.

Si proaspata bere

Parfum de tigara

Voal de tutun

Imbracand nopti de vara.

Si bancuri scarboase, si-njuraturi

Vesele scoase din vesele guri.

 15 oct/2011 / ana cristina fluieras

Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde

Nu pot sa imi spun parerea despre acest roman fara sa ma refer si la filmul Dorian Gray, evident inspirat de carte.El a fost cel care mi-a deschis interesul pentru ea. De cele mai multe ori, cartile sunt mai bune decat filmele ce le urmeaza....in cazul de fata nu stiu daca este tocmai asa.Fara indoiala, romanul este foarte bun, insa daca ar fi sa il compar cu filmul, as zice ca cel din urma aduce un plus de farmec.

Actiunea are loc in Anglia, personajele principale sunt : Dorian Gray, un baietandru aflat la puntea dintre adolescenta si maturitate, lordul Harry Wotton care-i devine cel mai bun prieten si Basil Hallward, un pictor inzestrat cu un talent mediocru, dar pasionat. Frumusetea lui Dorian ii farmeca pe cei din jur, barbati si femei, iar pentru Basil devine o sursa de inspiratie extrem de valoroasa. Tanarul necopt apropiindu-se de Harry, se lasa influentat pe nesimtite de teoriile sale despre viata, teorii care nu insumau altceva decat o filozofie a superficialitatii, argumente aparent bine inradacinate ce  indemnau la o viata usoara, dedicata placerii. Cand Basil  picteaza portretul lui Dorian , Harry il ademeneste cu idei pacatoase, iar tanarul avand un moment de slabiciune...un moment de convingere, spune ca ar fi de acord ca el sa nu mai imbatraneasca , sa ramana vesnic tanar, iar in locul lui sa imbatraneasca tabloul. Rosteste dorinta iar dupa nu foarte multa vreme constata cu bucurie si cu groaza ca portretul imbatraneste pe zi ce trece.Decide sa il ascunda.

Gray isi dedica viata placerilor, dar umbra tabloului adapostit intr-o camera nefolosita isi face mereu loc printre gandurile sale nelinistindu-l, de la o vreme chiar inspaimantandu-l. Luxul ce-l inconjura pe tanarul delasator , descris amanuntit, pare sa isi piarda stralucirea in fata degradarii sufletesti. Pagini intregi care in mod normal ar fi trebuit sa dea stralucire povestirii descriind diamante , asezate sub privirile ascunse ale

unei nelinisti de moarte , isi pierd stralucirea, devin doar niste  pietroaie  grele. In jurul varstei de treizeci si opt de ani, Dorian incepe sa aiba mustrari de constiinta, ducea pe umeri povara unei crime , a unei sinucideri  ...si a mortii unui om pe care desi altcineva a pricinuit-o,Gray parea sa-i fi comandat sfarsitul chiar daca a facut-o fara a fi constient. Depresia nervoasa il indeamna la un gest extrem....

Tineretea este unul dintre cele mai dorite lucruri, atat de femei cat si de barbati . Cand o avem, de cele mai multe ori nu suntem constienti de valoarea ei, dar si daca am fi constienti...cu ce ne-ar ajuta...eventual sa o mai prelungim putin macar prin aparenta, dar nu sa –i   eliminam disparitia. Romanul de fantezie are puterea de a ne convinge ca a deveni sclavul aparentei , nu face decat sa ne transforme sufletul intr-un hoit.Iar in cele din urma cursul vietii noastre depinde de ceea ce este cu adevarat important... de propriul interior.Daca ni-l uratim, cursul se va urati, daca il vom ingriji, cursul va fi ingrijit.

Merita vazut si filmul, merita citita si cartea.Prostia poate sa isi aiba inteligenta ei ....asta m-a invatat personajul Harry, iar cine este naiv, se poate lasa usor pacalit – realitatea este doar constructia cuvintelor rostite, spune el....asta in timp ce isi sustine propria viziune ca fiind general valabila.Cred ca se contrazice putin aici....daca realitatea nu este altceva decat ceea ce cuvintele redau, atunci fiecare are libertatea sa si-o construiasca din propriile cuvinte, din propriile ganduri...sa o cladeasca in favoarea propriei persoane. Iar cand spun proprie persoana stiu ca ar putea suna a egoism, dar daca egoismul si-ar baga coada....mai mult decat e necesar, atunci nu ar fi in favoarea propriei persoane, ci impotriva ei.

Atmosfera perversa despre care autorul vorbeste la sfarsitul romanului se poate doar intui, asta in timp ce in film isi face atat de simtita prezenta! Actiunea acestuia este destul de mult deviata fata de ceea ce se povesteste in carte, insa ideea pe care o reda este intacta!