Dacă privim dincolo de empirismul multor definiţii, umorul este acel simţ care conferă luminozitate caracterului nostru şi aură spirituală oricărui chip inteligent, este liantul plăcerilor intelectuale şi sprijin spiritului critic.
Apreciat în mod distinct, fiind de mai multe tipuri – de situaţie/de limbaj/de caracter, apărând în inepuizabile forme de manifestare şi totdeauna presupunând un referent uman – umorul este un tonic psihic, un Kit vindicativ al firii, un prilej mereu relaxant şi reconfortant. Dacă ar fi să dăm crezare medicinii moderne, umorul detensionează sistemul nervos, susţine memoria, suplineşte terapii şi îmbunătăţeşte sistemul imunitar. Cei mai mulţi îl consideră un dar, sarea în bucate, care dă întotdeauna gust şi apetit vieţii. Este o dispută fără un final cert dacă, în sens ascendent, umorul se învaţă, se însuşeşte, se educă, sau, dacă are un (posibil) traseu descendent, se estompează, dispare etc. Răspunsurile, pro şi contra, interferează de fiecare dată cu subiectivismul observatorului care analizează. Totuşi, apreciem cu toţii umorul ca fiind o trăsătură privilegiată a personalităţii umane, care generează în continuare studii şi interes. Apare ca o şansă a supravieţuirii (mai) fericite în contextul travaliului existenţial care ne expune zilnic întristărilor, nemulţumirilor şi presimţirilor umbroase. Râsul e binefăcător, ne face să ne detaşăm de visările grave, de momentele de amoc şi, mai mult decât atât, ne scutură zilnic de mostrele de ridicol, de prostie, de absurd – toate aşezate ca nişte globuri deformate şi stridente în pomul vieţii. Râsul a preocupat filozofia, în descifrarea interdependenţei suflet-trup, precum şi antropologia (Rabelais considera omul un animal care râde). Umorul, ca şi simţul umorului, suportă influenţe dinspre istorie, educaţie, tradiţie, cultură socială etc, ambele se materializează succesiv, ca nişte oglinzi fidele ale realităţii capricios - schimbătoare.
Unii ar putea spune că Dumnezeu este singurul care a avut umor şi l-a demonstrat când a creat omul (se spune, oricum, că a avut simţul frumosului când a creat femeia şi simţul umorului când a creat bărbatul!). Alţii, mai indiferenţi la toate relele lumii şi la problemele ei complicate, închise şi fără soluţie, cred că Dumnezeu le-a dat simţul umorului ca să nu ia viaţa în serios şi încearcă să mizeze mai degrabă, în glumă sau nu, pe dimensiuni de dincolo de ea. În oricare grup ne-am (re)găsi, trebuie să recunoaştem că simţul umorului descătuşează spiritul, îl mobilizează şi îl stimulează. El tonifică atitudinea noastră generală în relaţiile cu semenii şi recuperează firescul vieţii, sugerând adeseori calea dreaptă - înlesneşte comunicarea, ajută la promovarea solidarităţii şi pledează tacit pentru toleranţă.
Din dicţionarul de psihologie editat în 1997, coordonat de Ursula Şchiopu, aflăm că umorul constă în relevarea nonsensului şi a incompatibilităţii laturilor unor situaţii sau fenomene considerate, în virtutea obişnuinţei, fireşti. Altfel spus, umorul uneşte contrariile contextului, apte să genereze, reunite, un mesaj interceptat printr-un simţ subtil care repune în ordine mentală, firesc – normalul. Umorul presupune, prin urmare, întotdeauna, un orizont al aşteptării lucrurilor/reacţiilor normale, înscrise într-o ordine (pre)stabilită, dar şi o perspectivă răsturnată, capabilă printr-o pârghie spontană să dezechilibreze cu dezinvoltură. Umorul realizează de multe ori, prin virtuţile lui intrinseci, un echilibru al firii, împăcând balanţa între bucurie şi tristeţe, între spiritul taciturn, necomunicativ, sobru şi spiritul entuziast, optimist – exuberant. Calitatea umorului este dată de gradul lui de seriozitate şi de modul în care (ne) provoacă şi, câteodată, de faptul că sugerează soluţii. Cel mai fascinant este umorul fără agresivitate, umorul fără răutate, umorul cu rost. Este interesant când are ca accesoriu curajul, când activează mobilitatea minţii, când recuperează şi restabileşte sensuri.
Există oameni care abordează greşit umorul, dar inteligenţa acestora – vorba lui Ion Creangă – se ridică până la genunchiul broaştei! Cine îşi revendică simţul umorului prin faptul că râde de ceilalţi, ia peste picior, face băşcălie continuă şi cu aplomb, se înşeală cu privire la ideea de umor, la locul şi rolul acestuia în condiţia umană, riscă să lanseze doar glume proaste şi să fie el însuşi, în final, ţinta unui umor îndreptăţit, cu menire. Posesorul umorului gros este recognoscibil inclusiv prin lipsa umanităţii lui, prin lipsa bunului simţ şi a sentimentului creştinesc intrinsec pe care trebuie să le deţină în faţa multor oameni/situaţii imperfecte din viaţa de zi cu zi.
Umorul autentic trădează spirite elevate, cu cât omul este mai bogat spiritual, mai meritoriu, cu atât umorul tinde să fie superior. Există teorii care sunt aprofundate după anii 1800 şi care vorbesc despre sentimentul de superioritate pe care ni-l induce umorul. În ariile teoriei şi ale cercetării psihologice umorul constituie şi astăzi o preocupare constantă, iar simţul umorului incită dezbaterile. De la Hobbes - care împarte grupul de cercetare în două, în ceea ce priveşte justeţea observaţiei că umorul ne face să ne simţim spontan superiori/pentru moment - la Charles R. Gruner care perfecţionează după anii ’90 teoria superiorităţii referitoare la umor, studiile vorbesc despre jocul pe care îl conţine umorul şi care implică un câştigător şi un învins. Cel care face gluma are un sentiment de măreţie şi o detentă asupra celui care îi este ţintă. Teoriile amintite subliniază nepotrivirea dintre cele două ipoteze lansate de partenerii jocului şi despre un nelipsit ingredient surpriză venit să (le) unească cele două viziuni. Jocul se termină invariabil cu dominaţia învingătorului, a râde înseamnă a câştiga, după Gruner, iar ţinta mentalului unui astfel de jucător este plăcerea. Jocul/umorul oferă eliberare de natură psihofiziologică, încă din teoriile lui Freud, o parte reluate de Rutter în 1997.
Un interes special îl oferă multitudinea de relaţii pe care le stabileşte umorul în complexitatea caracterului individul: relaţia cu spontaneitatea, cu (auto)ironia, cu gradul de inteligenţă, cu imaginaţia, cu optimismul, cu transparenţa şi, nu în ultimul rând, cu zâmbetul. Acesta, zâmbetul, venit ca o recompensă, este de obicei curcubeul chipului celui care învinge. Dar este cu atât mai apreciat şi mai misterios când apare pe chipul celui învins, al celui care a fost subiectul umorului. Zâmbetul este calea cea mai scurtă dintre oameni, iar unii specialişti susţin că el întinereşte/reface creierul, de aceea trebuie exersat.
Pentru că viaţa fiecăruia dintre noi este o (altfel) de zi a condamnatului, toţi avem nevoie de umor, el ne poate lumina drumul, vârstele, ideile! Celor care nu-l au, natura umană le-a dat şi le dă dreptul să-l consume. Umorul este un panaceu universal, cu toţii putem beneficia de generozitatea sa.
Îl putem folosi în multe împrejurări, paradoxal – uneori chiar în situaţiile problematice. Simţul umorului poate fi o formă de apărare sau de atac, important este să-i cunoaştem performanţele.
Sursa:
Centrul Cultural Pitesti
