Edward Scissorhands

Cuvintele sunt de prisos, cel putin cuvintele mele.Oricat as incerca, nu as reusi sa redau in cuvinte emotia pe care acest film o transmite.E magic :)
Nu trebuie sa fii un romantic incurabil sa te indragostesti de el, e suficient sa fii om...si daca ai orgoliul ceva mai dezvoltat, e mai bine sa il vezi singur.Sa ai timp sa il traiesti si sa plangi.Nu va ganditi ca e vorba de vreun film cu tenta de telenovela siropoasa, e un film de fantezie, despre dragoste, despre puritate, despre frumos.Si cred ca avem nevoie cu totii de asta, daca ne e imposibil sa fim curati in viata de zi cu zi, o viata incarcata de frustrari, de minciuna, de lasitate, de egoism si de o falsa iubire, o iubire cladita pe criterii oribil de superficiale, barem cateva zeci de minute sa ne permitem sa evadam intr-un abis de oxigen sentimental vizionand aceasta capodopera.Stiu, ar putea sa para exagerat faptul ca ii spun capodopera, insa felul in care povestea reuseste sa stoarca sufletul de propriu-i noroi, macar pentru cateva clipe, ma motiveaza sa ii spun asa.
Edward este practic o masinarie, este construit de catre un batran care locuieste singur intr-un castel.Din pacate batranul moare inainte de a-si termina "constructia", iar Edward ramane fara maini, in locul acestora avand foarfece.Sculpteaza natura intr-un mod uluitor folosindu-se de ele, acolo unde se afla un  tufis banal, omul foarfeca il transforma intr-o opera de arta.Punctul culminant este reprezentat de catre dragostea pe care ajunge sa o poarte unei adolescente care locuieste la poalele dealului castelului sau.O iubire atat de curata, de sincera, incat daca esti mai sensibil ajungi sa iti fie cu adevarat sila de mare parte din "iubirea" asta ce pretindem ca ne-o purtam noi oamenii, de asa zisa prietenie care nu dureaza mai mult decat dureaza un anumit interes.Un film pe care trebuie sa il vada oricine indiferent de varsta, indiferent de experienta, indiferent de caracter.
Cum spuneam, imi este imposibil sa redau in cuvinte emotia pe care mi-o transmite, prezentarea mea este cu adevarat modesta, inca sunt sub influenta emotiei  revederii acestui film si sunt blocata intr-o stare de bine,de liniste, fie ea si trecatoare. Cine nu a apucat sa il vada, sa nu il rateze, repet: E magic :)

Therion - Theli (album de colectie)

Daca citesti asta si n-ai ascultat inca albumul, lasa naibii citeala si fa rost de muzica!

Singurul motiv pentru care Theli este preferatul meu(in sensul ca toate lucrarile trupei sunt superbe in egala masura) : marcheaza prima intalnire cu Therion....si nu doar cu Therion, pot spune prima intalnire cu muzica rock.Un casetofon vai de capu` lui, plin cu bete si cu pietricele care-au fost indesate la marginea butonului play.De la o vreme nici buton nu mai avea, nici usita la caseta...dar functiona, asta era important.Se intampla prin clasa a opta.I-am iubit de la prima nota muzicala. Poate nu ma duce mintea, dar am momente in care nu inteleg de ce nu ii iubeste toata pupulatia  planetei! Trupa asta e incredibila! Nu as putea sa fac o comparatie intre albume, toate sunt divine.Rock simfonic de cea mai buna calitate, cea mai buna am zis! Nu mai vorbesc despre versuri...daca te apuci sa studiezi toate zeitatile carora li s-a facut onoarea de a fi invocate in muzica lor, s-ar putea sa devii, fara sa-ti dai seama....un doctoras mai mic in ale credintelor lumii.Desi ocultul e intens prezent in muzica lor, ascultandu-i simti ca te apropii de Dumnezeu. Acorduri foarte, foarte dark, dar care iti umple sufletul de lumina, voci puternice, coruri extraordinare, te inalta pur si simplu! Au o bogatie muzicala pe care nicio trupa din acest gen nu a reusit sa o egaleze.Si exista, mai exista trupe foarte bune, dar Therion au ramas pentru mine, de opt ani de cand ii stiu, pe locul intai. Vad in ei perfectiune, arta pura, munca, istorie, literatura, mister, energie dar si calm.O trupa care se respecta si care isi respecta ascultatorul, nu il lasa nici macar trecator sa aiba impresia ca s-ar putea plictisi ascultand-o ore in sir.Fiecare piesa pare o continuare a piesei dinaintea ei, precum o serie formata din mai multe carti scrise de un singur autor, dar care se pot citi independent, in orice ordine, fara ca sensul sa se denatureze.Se simte radacina comuna fara doar si poate, dar fiecare ramura in parte are flori diferite - un copac iesit din comun. Transmit ceva, ceva ce te face sa te simti mai aproape de esenta,de frumusetea vietii, de frumusetea cuplului alb – negru, mai aproape de tine, dar mai ales mai aproape de ceea ce e bun in tine....trebuie doar sa iti dai voie, restul va fi o consecinta.

Vincent

Curgand haotic

 Din umbra multelor pacate

Incercam sa rasarim,

Lepadati fiind de toate

Negrele ce le iubim.

Si ne-afundam mereu in sus

In varful marilor victorii

Unde draci pielea topesc

Si carnea railor notorii.

Si cadem si recadem

Si ne rugam si-apoi uitam...

Uitam ca ne dorim,

Si ne-amintim cand cerul lasa

Peste noi sa suferim...

Si iar dorim si redorim

De-acest praf sa ne caim.

Si ne caim si-apoi ne trece

Si iar ne inaltam uitand

Ca ne-ndreptam spre-o lume rece

Sufocata de adanc.

Si iarasi ne trezim...si ne rugam

Si iarasi adormim, iarasi uitam...

Inconstienti...

Cu focul ne jucam...si ne jucam...

ana cristina 2007

Cand 8 Martie are legatura cu barbatii

Ce vor de la noi? Nu mare lucru. Vor să le spunem că au slabit şi că geanta se asortează cu pantofii. Vor să remarcăm când s-au tuns şi şi-au vopsit părul. Vor să le spunem noapte bună sau bună dimineaţa. Să nu ne lăsăm ciorapii în mijlocul sufrageriei, să ducem din când în când gunoiul şi să supravieţuim unui episod din „Grey’s Anatomy“. Mai vor ca uneori să ne trezim şi să învelim copiii, să-i ducem la şcoală şi, câteodată, să le surprindem cu un buchet de flori.

Nu ne vor cere niciodată să schimbăm lumea şi, deşi suntem pregătiţi în fiecare moment s-o facem, chestia asta le lasă reci. Nu ne vor cere niciodată să le aducem luna de pe cer, deşi lucrul ăsta îl promitem de la a doua întâlnire. Nu ne vor cere niciodată să ne dăm viaţa în numele iubirii, deşi de la 18 ani suntem pregătiţi să facem sacrificiul suprem în numele dragostei – la nivel declarativ, bineînţeles. Da, şi spre surprinderea noastră, nu ne vor cere niciodată să le cumpărăm cel mai frumos inel, cel mai scump ceas, telefon, geantă, pantofi, maşină, emoţionându-se egal şi atunci când primesc o simplă floare sau cel mai preţios diamant.

Ne enervăm atunci când plâng fără motiv. Ne supărăm că nu se uită cu noi la fotbal. Mereu suntem surprinşi de reacţiile lor neaşteptate şi ni se întâmplă cel puţin o dată pe zi să le privim ca pe fiinţe venite de pe altă planetă. Suntem descumpăniţi când tac şi avem senzaţia că ne pedepsesc. Şi nemultumiţi că le doare capul prea des. Ne e teamă să le însoţim la cumpărături şi trăim mereu cu senzaţia că îi urăsc pe amicii cu care ieşim la bere.

Sunt atâtea lucururi care ne despart. Ne fac să suferim fără să realizăm că şi noi le provocăm durere. Dar despre ele nu vorbesc niciodată. Mereu şi mereu găsesc un motiv să se sacrifice – pentru o prietenă, pentru cineva din familie, pentru copii, pentru proiectele noastre abstracte. Le povestim ce ne propunem şi cât de importante sunt ideile noastre. Le privim în ochi şi avem senzaţia că nu pricep nimic. Dar atunci când ne simţim părăsiti, lipsiţi de speranţă, când toate visele s-au năruit, ne auzim strigaţi în felul acela unic, iar mâinile lor cu degete lungi ne aranjează părul şi apoi ne zâmbesc. Abia atunci realizăm că nimic nu e pierdut. Că oricât de singuri ne-am simţi şi oricât de neînţeleşi, au fost mereu lângă noi şi ne-au ajutat într-un fel misterios, oferindu-ne sufletul lor.

Nu le înţelegem şi le rănim deseori. De multe ori suntem egoişti şi vrem totul prea repede. Suntem posesivi şi orgolioşi şi niciodată nu avem timp pentru gesturi frumoase. Trăim în lumea noastră înconjuraţi de scoruri, de partide de pescuit, de motoare, subjugaţi de o echipă de fotbal sau colecţionând timbre, trenuleţe electrice, soldaţi de plumb, monede, ceasuri sau cutii de chibrituri. Pasionaţi de istorie, de alpinism, de jogging, de golf, de curse de maşini, de jocuri de strategie, de arme, de civilizaţii extraterestre sau de propria slujbă, tot timpul uităm ca ele se află în camera cealaltă, uneori la o lungime de braţ, şi asteaptă să spunem bună dimineţa sau noapte bună… dupa caz.

Sursa: eva.ro

Argument

 Cărţile, fie cele citite, fie cele scrise sunt marele spaţiu al vieţii mele, întrucât niciodată n-am cunoscut trândăvia, ci doar zbaterea fiinţei în tumultul vremii atât de ancorate în slugarnice realităţi contemporane.

Profesiile liberale în România, reprezintă a treia etapă în creaţie, gândire şi realizare, în afară de romanistică, după Organizarea avocaturii şi activităţii notariale şi respectiv Asistenţa juridică în managementul societăţilor comerciale, într-o perioadă de 7 ani, de profunde transformări economice, sociale şi politice, respectiv, după aderarea României la Uniunea Europeană.

Analiza profesiilor liberale la răspântii europene nu este decât oglinda în care ne ajustăm ţinuta pentru atâtea evenimente viitoare.

Ajustarea este obligatorie, deoarece obişnuinţa individuală este coruptă de situaţia mulţimii. Cu îngăduinţă am strecurat nemulţumirile faţă de încetineala reformelor legislative, faţă de mântuiala în procesul elaborării proiectelor legislative şi nu în ultimul rând, de duhul plângăreţ şi nu întotdeauna justificat, de a fi în rând cu lumea. În rând cu lumea europeană, nu înseamnă totală supunere, ci înţeleaptă colaborare, de vreme ce suntem parteneri egali atât în privinţa obligaţiilor cât şi a drepturilor. Am lăsat la urmă drepturile, deoarece raportul de supuşenie (pe care nu-l recunoaştem) nu ne îngăduie o armonizare a vocii, iar urechile unora nu sunt dispuse a ne asculta simfoniile răsuflate sau atât de învechite.

Parafrazându-l pe Maurus Terentianus cu maxima, „Habent sua fata libelli”, deci şi „Cărţile îşi au soarta lor”, rămân mereu cu speranţa că „cititorii lor”, vor răscoli printre rânduri, înţelesurile şi sensurile devenirii noastre. În caz contrar, teama de „necitire” nu poate fi decât un semn de desconsiderare al semenilor, de vreme ce numai, „părerea ta contează” iar opinia altuia mereu potrivnică nu seamănă decât furtună.

Aşadar, seminţele au fost aruncate din palma semănătorului în ţărâna unei lumi contemporane, cu bune, rele pentru ca într-o zi secerătorul să se bucure de roadele viitoare.

Fie ca lumina lumii să inunde sufletele noastre, în semn de novissima verba , al cuvintelor de pe urmă, pentru a înflori peste timp în generaţiile viitoare şi peste eternitatea pământului…

Teodor Mara - Statutul Profesiilor Liberale / Arad 2007

Fata cu cercel de perla - film

Dupa ce tatal ei a fost orbit de o explozie ,Griet - o fata de numai 17 ani este nevoita sa se angajeze ca servitoare la o familie instarita, in casa pictorului lui Johannes Vermeer.Acesta ii observa spiritul de observatie  in ceea ce priveste culorile, motiv pentru care incepe sa o atraga in lumea sa: o lume in care pasiunea pentru pictura este ingradita, este patata de mediul familial, de sotia lui si de mama acesteia, doua femei care nu reusesc sa patrunda frumusetea dincolo de suprafata ei, considerand-o nici mai mult nici mai putin decat o modalitate de a face bani.Tablourile lui Johannes sunt pentru ele doar simple imagini care urmeaza a fi vandute.Nu este de mirare ca slabiciunea lui pentru Griet, o fata atat de tanara, frumoasa nu doar la chip ci si la suflet, apare precum o gura de aer curat.Desi nu se intampla nimic intre ei, scenele in care sunt singuri transmit o puternica tensiune erotica, dar curata, o tensiune foarte bine pazita –cred- de principii, de vreun motiv rational..sau poate de vreun sentiment cu adevarat pur.Vermeer, la comanda protectorului sau financiar o picteaza pe Griet. Tabloul este cu adevarat uimitor! Sotia pictorului, Catharina, isi da seama de intimitatea dintre el si servitoare.Afla despre pictura si fiind coplesita de durere, gelozie si nervi , insista sa il vada.Printre lacrimi intreaba de ce nu a fost ea cea aleasa pentru a fi pictata, Johannes ii raspunde: pentru ca tu nu intelegi.Si avea dreptate,Catharina nu intelegea, vedea numai stralucirea, dar nu si motivul existentei stralucirii.
Bijuteriile infrumuseteaza orice femeie, este adevarat, insa in momentul in care Johann ii pune un cercel de perla fetei (pentru a o picta), un cercel care apartine sotiei sale, apare o mica indoiala: oare nu cumva se intampla si invers? Oare nu cumva si femeia infrumuseteaza bijuteria? Am certitudinea ca raspunsul este da. Femeia este la randul ei podoaba bijuteriei.Oricat de valoros ar fi un diamant, oricat de frumos ar fi,daca cea care il poarta nu are o stralucire de sine statatoare, diamantul va ramane pe corpul ei, trist in blestemul stralucirii lui care ia vederea ochilor firavi si lacomi.Daca cea care il poarta are deja un suflet stralucitor, o bijuterie adusa alaturi de el nu face decat sa dubleze frumusetea, acea frumusete care patrunde sensurile, sensuri de prea multe ori uitate.
Un film tacut care-ti da timp sa observi detaliile, sa citesti privirile, gesturile si sa incepi sa iubesti (din nou) frumosul simplului de zi cu zi, un simplu care e de fapt o capodopera de maxima importanta pentru viata noastra.
                                

Regia Petter Webber 

Cu     Scarlett Johansson , Colin Firth