Istoria ceaiului

Fie ca alunga o boala, fie ca incalzeste trupul pe timp de iarna sau il racoreste in zilele insorite, fie ca da aroma noptilor intime invaluindu-le in abur sau tine companie prietenilor adunati in jurul mesei la o vorba, ceaiul ramane unul dintre cei mai vechi prieteni ai omului.El este sangele mortii florilor, frunzelor, viata plantelor de dupa moarte. Este un miracol...si nu cred ca exagerez, faptul ca plantele isi conserva cadavrele pentru un timp atat de indelungat...iar noi sorbim existenta, sorbim viul din nefiinta lor. Sftintenia naturii este coplesitoare! De ne-am aminti mai des despre asta...

Ceaiul nu face bine doar fizicului ci si spiritului, nu as putea sa explic de ce, pur si simplu o face.Pentru a observa asta e nevoie doar de putina atentie din partea sorbitorului sau.Ceaiul este elegant,discret, actioneaza cu tact,lent dar sigur! Are nevoie doar de putina rabdare.Si pentru ca notiunea de rabdare ar putea ascunde  chiar ideea neplacerii de a astepta, de a acorda timp... nu ar fi in zadar.A alege sa inspiri dimineata aburii unui ceai fierbinte in loc de cafeaua tare ambalata in fumul unei tigari, ar putea insemna multi ani de viata in plus.Lucruri atat de simple...de o importanta infinita !

Am cules cateva imagini care fac trimitere la rafinamentul din jurul ceaiului si am sterpelit un scurt text care spune cate ceva despre isoria lui.Ar merita un eseu in adevaratul sens al cuvantului, o carte in care sa fie prezentate nu doar metodele de preparare,soiurile si afectiunile pe care le combate ,totul exprimat intr-un mod obiectiv, ci o carte in care sa-i fie contemplat suflul, imbratisarea magicului din vaporul pictat cu arome imbietoare... parca perestinate vindecarii emotiilor noastre hapsane.

Scurt istoric :

Adevar sau legenda?
Legenda spune ca primul ceai s-a preparat din intamplare in anul 2700 I.C., pe vremea imparatului chinez SHEN NUNG ( 2737-2697 î.C. )
Acesta obisnuia sa bea apa fiarta, de teama imbolnavirii, si permanent in bucatarie fierbea un vas cu apa. Intr-o zi, un vant starnit din senin a aruncat frunze si crengute de pe lemnele asezate sub fereastra bucatariei, direct in vasul cu apa fiarta, schimbandu-i culoarea. In acelasi timp o aroma puternica a umplut bucataria. Licoarea astfel obtinuta a fost apreciata de imparat, bineinteles dupa ce a trecut „testul” bucatarilor.

Ceaiul si Japonezii
Multa vreme ceaiul a fost bautura folosita numai de calugarii budisti chinezi, ca fortifiant în lungile ore de rugaciuni si meditatii. In timp ceaiul a patruns si in Japonia adus de calugarii care se intorceau din China de la studii si a cuprins toate aspectele vietii cotidiene, de la jocurile erotice pâna la arta sinuciderii. În jurul anului 1200 , în Uji, localitate din vecinatatea orasului Kyoto, un calugar a realizat prima gradina botanica din lume unde cultiva, printre alte plante, si ceai, frunzele constituind baza pentru licoarea preparata prin infuzie si servita ca o bautura revigoranta în templu. Vizitatorii si prietenii budisti - calugari din alte manastiri - care doreau sa învete cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminte si lastari.

Ceaiul ajunge în Europa
Cu toate ca portughezii au fost primii care au ajuns in China reusind ca dupa 40 de ani de comert infloritor cu matasuri,mirodenii, cafea si bauturi exotice sa fondeze portul Macao, comerciantii olandezi sunt totusi cei care în anul 1610 aduc ceaiul în Europa.În 1636 ajunge în Franta, în 1638 în Rusia, în 1650 în Anglia si în 1657 în Germania.
Ceaiul era totusi cunoscut cu mult inainte, din scrierile istoricilor vremii. O descriere amanuntita a ceaiului si a ceremonialului servirii lui gasim in jurnalul de calatorie al unui iezuit portughez, care tocmai sosise din Macao: "Când o persoana vine la o alta persoana în vizita, obiceiul este de a aduce o bautura pe nume CH'A, care e amara si rosie".. Olandezii nu numai ca au adus pentru prima oara ceaiul în Europa, dar au si popularizat numele, nume care se foloseste si astazi. Primul transport a fost livrat din Java, iar numele ceaiului a fost adoptat din dialectul AMOY care se pronunta T'e ( TAY în chineza ). Portughezii, pe de alta parte, au pastrat denumirea cantoniana CHA, folosita pâna astazi în multe tari, printre care si în limba româna. Tarile vest europene, în care si olandezii care au promovat ceaiul, au folosit denumirea TAY care, derivata în propriile limbi, a ajuns: TEE, TEA, etc.

America sau Ceaiul cu gheata
În 1904 Statele Unite erau pregatite sa arata lumii dezvoltarea lor economica.. Expozanti din lumea întreaga si-au adus produsele la primul Târg International al Americii care a avut loc la St.Louis . Unul dintre acestia a fost Richard Blechynden, proprietar al unei plantatii de ceai. Initial el a dorit sa împarta vizitatorilor câte un ceai fierbinte. Dar, datorita caldurii, nimeni nu era interesat. Pentru a-si salva investitia, a mai facut o incercare de a capta „atentia” publicului, aruncand în ceaiul preparat si servit vizitatorilor cate un cub de gheata. Asa a fost inventat ICE TEA-ul care in scurt timp a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri.
Patru ani mai târziu, Thomas Sullivan din New York, a dezvoltat conceptul de pliculet de ceai ( tea bag ). Fiind un comerciant de ceai, el ambala cu mare grija mostrele de ceai pe care le trimitea beneficiarilor. A realizat oportunitatea afacerii, când a vazut ca restaurantele prepara ceaiul cu tot cu ambalaj, pentru a nu imprastia frunzele de ceai prin bucatarie.

Printre randurile unui fragment de tango

In surdina geme placut, la volum discret un tango aflat parca in puterea varstei; mandru de sine, curajos, intr-o continua stare de dezlantuire, pasional, energic!Imi indrept privirile auzului inspre el si-i studiez cu atentie silueta perfecta, slefuita pe oasele solide ale unor partuturi impecabile.Si tot acest avant salbatic imbracat in tentativa unei dezordini voite,paradoxal, emana atat de multa precizie, o strictete de neclintit, o splendida ordine aristocratica scaldata in simplitatea frumosului ce caracterizeaza fiecare suflet uman in parte: dorinta, incertitudine, bucurie, dezamagire, furie, ambitie ...iar lista ramane deschisa. Astor Piazzolla traduce in limbaj muzical vibratia entitatii rebele pe care o purtam in stern si o invita la dansul intelepcinunii perversitatii,dansul intelepciunii tuturor viciilor:  patimas, elegant, pur in pacatul sau emancipat si care isi gaseste geneza adanc inradacinata intre peretii bordelurilor argentiniene.

                                          Astor Piazzolla - Liber Tango

In continuare ... dans! Gotan Project este un grup muzical foarte dragut format in anul 1999 la Paris.Chiar daca din cauza influentelor cu tenta electronica nu se poate vorbi despre rafinamentul specific al tangoului clasic vis-a-vis de lucrarile acestui band, intensitatea se pastreaza aproape nealterata(lucru de apreciat), piesele sunt alcatuite in asa fel incat originea lor sa isi poata face simtita prezenta chiar si printre multele fraze caracterizate de modern.Sunt o admiratoare, ce-i drept...nu una inraita, apreciez felul in care membrii trupei se manifesta(muzical vorbind, desigur), imbina frumosul originalului cu noul, dar in limitele bunului-simt, desi e filtrata, baza nu se pierde.Tango nuevo!

Hunedoara in imagini - Castelul Huniazilor si Manastirea Prislop (2011)

Iubesti...pur si simplu

Viaţa fără dragoste este ca pomul fără apă. Mai întâi pare că nu i se întâmplă nimic rău unui pom neudat. Apoi, frunzele încep să i se ofilească, să se albească, să îmbătrânească. Chiar o biată ramură îmbătrâneşte fără apă. Aşa şi copilul, şi adultul, şi bătrânul. Ofilirea în plan uman urmează căi ceva mai subtile decât aceea a copacului.

Natura îmbrătrâneşte şi se pierde pe sine în mod limpede, în etape clare. Omul însă se ofileşte subtil, fără ca el însuşi să-şi înţeleagă ofilirea. El nu moare fără dragoste, dar nici nu trăieşte. Nu dispare în neant şi nu se împrăştie ca şi cenunşa, printre vânturi, dar nici nu dă rod. Dragostea este o apă bună pentru suflet şi, pentru că sufletul nu apare ca luna pe cer, nici nu se vede în vârful dealului, ca orizontul, ne vine greu să observăm etapele ofilirii sau pe acelea ale înfloririi.

Omul se ofileşte prin neînţelegerea vieţii sale şi înfloreşte prin trăirea şi înţelegerea ei. Un om fără de flori bântuie pe străzi lăturalnice, în speranţa că merge pe arterele principale. Ceea ce te ţine în viaţă atunci când sufletul tău este ca o rocă îngheţată este mult mai mult speranţa în dragoste decât dragostea însăşi. Speranţa singură izbuteşte, încă, să ţină loc de izvor pentru sufletul uman aflat în paragină, speranţa te ajută să crezi că mâine nu te va mai durea spatele, capul, că viaţa, familia, iluzia şi orice altceva se clatină pe lângă tine au şanse să se reconstruiască.

Puterea lumii (dar nu şi puterea sufletului!) se piteşte în speranţă, mai mult decât în dragoste. Speranţa te duce cu mintea în viitor, pe când dragostea te solicită acum. Ea te vrea acum, aici, cât mai repede şi mai aproape. Setea de dragoste este fierbinte, pe când speranţa în dragoste amână momentul manifestării, al alergării, al ţinerii de mână, al bucuriei. Pare mai uşor să speri că te vei bucura, decât să te bucuri şi mai simplu să speri că va fi bună dragostea, decât să-i guşti esenţa. De dragoste ne este frică tocmai pentru că ne cheamă acum şi pentru că în prezentul ei pare a se piti mereu un pericol. O iluzie. Un labirint.

Omul se teme de pierderea propriei vieţi prin iubire, fără a şti că prin ea, numai prin ea viaţa izbândeşte. Puterea iubirii ne face să ne uităm spre ea cu ochii înspăimântaţi, ca la o cometă venită să zdrobească viaţa pe pământ. Am ajuns să iubim maşinile şi casele mai mult decât un om, să ni se pară că iubim  mintea sau desuurile, picioarele sau sânii unei iubite, şi aceasta pentru că ne sperie să recunoaştem că iubirea nu are nici un criteriu de identificare a celui iubit.

Nu iubeşti pentru că cineva este mic sau mare, bătrân sau tânăr, frumos sau bogat. Iubeşti, pur şi simplu. N-are a face asta cu nimic din afară, cu nici un acaret, cu nici o imagine, cu nici un fundament.  Faptul că iubim fără fundament sperie atât de tare încât omul fuge. Omul are nevoie de apă, îi este sete, se ofileşte fără dragoste, dar el caută ceva logic aici. Ceva concret, palpabil. Un cont în bancă, o explicaţie cât de mică. Dacă nu găseşte nici una, îşi pune picioarele în funcţiune şi o ia la sănătoasa. Pentru el este de neânţeles iubirea fără logică.

În căutarea unei explicaţii, te ofileşti, fiindcă viaţa însăşi n-are nici o explicaţie, cel puţin nici una cunoscută. Este pur şi simplu. Sau Viaţa poate are o explicaţie, dar nu una pe care s-o aşezăm între graniţele logicii şi ale raţiunii. Aşa cum logica iubirii nu poate fi surprinsă şi transformată într-o metodă, nici logica existenţei nu se lasă la cheremul interpretării raţionale. Tocmai iubirea şi tocmai Viaţa se sustrag logicii, pentru că ele nu sunt un fel de flori de plastic create de mâna omului. Ele sunt ca florile naturale: pur şi simplu înfloresc. Viaţa şi dragostea sunt, şi atunci când sunt ar fi frumos să fim... în pas cu ele, să nu ratăm acest dans al vieţii, acest dans al iubirii pentru nici un alt scop.

Sursa:jurnalul.ro